din viața mea

3 lucruri pe care le-am învățat despre scris

M-am apucat de scris când aveam vreo nouă ani și, firește, totul a început dintr-o joacă. În timp, văzând că joaca asta începe să devină parte din mine, am luat scrisul în serios. Sunt zece ani de când scriu. Zece ani în care am avut ocazia să fac numeroase greșeli. Din unele am învățat, pe altele poate, fără să vreau, le repet și acum. Doar omul învață toată viața.
Țin minte că am avut o etapă prin gimnaziu în care mă îndrăgostisem de metafore. Nu vedeam sensul scrisului fără metafore. Eram în stare să descriu o muscă de pe perete în cel puțin trei pagini. Puteam să vorbesc despre o scândură de la gard într-un întreg roman. Și cum altfel dacă nu cu șuvoaie nesfârșite de metafore? Metaforele erau cool, mai ales când erau folosite cel puțin cinci-șase în aceeași frază. Fraza de vreo zece rânduri așa. Ce să mai, mijlocul potrivit de a scrie pentru mine, la vremea aceea, era reprezentat de metafore. Sufeream de un fel de beție metaforică.

Am avut șansa să dau peste oameni cu experiență, care știu mult mai bine decât mine cu ce se mănâncă scrisul. Ei mi-au explicat că nu e bine să sufoc fraza cu prea multe metafore. Mai târziu, mi-am dat seama că metaforele nu-s binevenite chiar în orice tip de text. Nu scrii, să zicem, un discurs ce va fi citit în public folosind metafore peste metafore. Există riscul să se piardă mesajul. Sau să nu ai un mesaj. Cel puțin la mine așa s-a întâmplat. Caut mesajul în unele texte personale din trecut… ia-l de unde nu-i! Săracu’ mesaj s-a sufocat.

Asta nu-i o postare despre cum să scrii. Nu sunt în măsură să dau sfaturi despre așa ceva, însă poate ajută, la un moment dat, pe cineva. Că doar din greșeli repetate învățăm.
1. Felul în care scriu un text este condiționat de tipul de text. Am lăsat metaforele (doar pe acelea care, într-adevăr, transmit ceva) mai mult pentru poezie. Într-o proză încerc, mai degrabă, să urmăresc firul narativ, să construiesc personaje și să descriu în măsura în care descrierea respectivă ajută. Nu mai încarc textul cu fraze extrem de lungi. Le scurtez atunci când simt că nu pot să le duc până la capăt. Încerc să aleg cuvintele potrivite, nu neapărat pe cele mai expresive.
Când scriu pe blog, felul în care scriu articolele depinde de genul acestora. Nu încarc articolul ăsta, spre exemplu, cu expresii ce sună frumos fiindcă nu intenționez să mă concentrez asupra expresivității sale. Vreau o postare cu idei cât mai clar explicate. Când scriu o poezie, mă las ghidată de starea de moment. Pentru mine, poezia e stare și emoție pură. Scriu după cum îmi spune sufletul – și nu exagerez deloc. Apoi trec la șlefuit, că doar și poezia trebuie să aibă un mesaj, nu doar să fie expresivă.

2. Sunt de părere că un text nu există cu adevărat decât în momentul în care este citit, așa că mă gândesc întotdeauna la cei care s-ar putea să-l citească. Mă pun în pielea cititorului și încerc să fiu cât mai obiectivă, chiar dacă nu e întotdeauna ușor. Citesc și recitesc ceea ce am scris ori de câte ori este nevoie. Ceea ce am vrut să spun trebuie să ajungă la cititor. Să-i fie clar, să nu aibă dubii care nu sunt necesare. Textul meu este legătura dintre mine, cea care l-a scris, și cititorul meu. Firește că există mai multe piste de interpretare când scriu o poezie sau o proză, dar încerc să nu duc cititorul în eroare atunci când nu e cazul. Ceea ce vreau să transmit celui care citește depinde enorm de felul în care o fac.

3. Nu întotdeauna îmi va (mai) plăcea ceea ce scriu. Asta se poate întâmpla fix în momentul în care am lăsat stiloul sau când am terminat de tastat. În trecut, rupeam foile din cauza asta. Astăzi n-aș mai face la fel fiindcă aș avea de învățat din greșelile acelea. Zilele trecute reciteam unele articole scrise, la început, pe blog. Nu e mult de-atunci. Am avut tendința să șterg unele postări din cauză că nu mi se mai păreau la fel de ok ca atunci când le-am scris. Nu am făcut-o. Probabil că m-am mai dezvoltat de atunci. O să mă dezvolt în continuare. Cine știe, poate că nici peste un an-doi nu-mi va mai plăcea articolul ăsta, de exemplu. Aleg totuși să nu mai șterg nimic. Să nu mai rup foi. Să nu mă mai enervez. Aleg să privesc totul obiectiv. Sunt într-un continuu proces de învățare.

Nu cred că mai e nevoie să zic că reînvăț să scriu cât de des pot. Mie pauzele lungi nu mi-au făcut niciodată bine.

 

Photo by Aaron Burden on Unsplash

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *