din viața mea

3 lucruri pe care le-am (re)descoperit la începutul studenției

Îmi pare rău că am fost absentă în ultima vreme – în mod neașteptat, trebuie să recunosc, fiindcă nu credeam că odată cu începutul facultății unele dintre planurile mele de responsabilizare vor fi date peste cap. Îmi asum vina, că doar totul a fost din cauza dezorganizării mele și din cauză că motto-ul meu cotidian suna cam așa: Lasă că scriu mâine, acum sunt obosită. Și nici ideea asta nu pare așa bună. Poate găsesc altceva. Vă spun cu toată sinceritatea că nu e deloc indicat să vă ghidați viața după asemenea motto-uri care vă golesc de orice urmă de motivație și de orice zvâc.

 

De pe 2 octombrie sunt, oficial, studentă. Boboacă la Litere, la secția de Comunicare și relații publice. Pe 2 octombrie a început, oficial, studenția mea, perioadă pe care o așteptam cu nerăbdare, dar și cu emoție și cu o imensă curiozitate. Țin să menționez că postarea aceasta nu e despre facultatea la care sunt (și care îmi place foarte mult!), ci despre acele lucruri pe care le-am (re)descoperit la mine odată cu începutul facultății. Deocamdată sunt 3 la număr, dar lista e în curs de completare.

 

1. Subestimarea nu e o idee bună. Uneori pot face mai mult decât cred. Cu vreo două săptămâni înainte de a începe facultatea îmi făceam tot felul de scenarii (în general, fără happy end, că atunci când vine vorba de noi începuturi și de noi provocări, devin o campioană în a mă subaprecia). Venind dintr-un oraș mic și liniștit, mă gândeam că nu voi face față provocărilor cotidiene din București. În capul meu, mersul cu metroul era o adevărată aventură de supraviețuire, în care mă rătăceam de cel puțin două-trei ori și în care trebuia să rog oamenii din jur să mă ghideze în alegerea traseului corect. Eram pregătită cu un set de întrebări esențiale care aveau să mă scoată din încurcătură. În realitate, lucrurile au stat cu totul altfel: am venit cu trei zile înainte de a începe facultatea și mi-am propus să învăț drumul până la Universitate. Ăsta era targetul meu principal. Mă așteptam să mă încurc, dar, spre surprinderea mea, am ajuns fără nicio dificultate. M-am descurcat acum, dar luni sigur o să greșesc, mai ales că trebuie să schimb metroul. Ăsta a fost gândul care se furișa în mintea mea după prima misiune reușită. A venit și ziua de luni și… nu am trecut prin nicio peripeție. Am ajuns în timp util la facultate. Nu m-am urcat în metroul greșit, dar și dacă aveam să mă încurc la un moment dat, eram pregătită cu întrebarea-cheie: Nu vă supărați, cum ajung la Universitate? Nu a fost însă nevoie – o zic cu toată mândria. Ce-i drept, hărțile de la stațiile de metrou sunt cât se poate de clare.
Iată-mă după 3 săptămâni de facultate: nu am încurcat niciun metrou, nu m-am urcat (până acum) în metroul greșit, am ajuns de fiecare dată în timp util. Mi-am atins targetul. Și-am învățat că subestimarea și scenariile negative care apar înainte de a da piept cu noi provocări nu sunt o idee bună. Nici pentru mine, nici pentru oricine altcineva.

 

2. Nu sunt obsedată doar de ordine, ci și de curățenie. Bine, obsedată cred că e cam mult spus. Hai să zicem că am simțul curățeniei moștenit de la mama. În 3 săptămâni am avut timp să-mi dau seama de următoarele lucruri:

  • nu suport imaginea vaselor nespălate. Îmi creează disconfort vizual. Psihic. Nu îmi place nici să spăl vase, dar prefer să le spăl decât să le las murdare mai mult de câteva ore. Ori de câte ori termin de spălat vasele simt o împlinire interioară greu de descris în cuvinte. Închid ochii, respir adânc și zâmbesc cu toată ființa.
  • dau cu aspiratorul de parcă aș fi campioană la acest sport național. Dintotdeauna mi-a plăcut să dau cu aspiratorul și cu mopul, să văd cum podeaua strălucește de curățenie mai ceva ca-n reclame.
  • nu îmi place să șterg praful, însă o fac fiindcă ador să văd cum mobila strălucește și ea. Mobilă curată = un zâmbet și mai larg.

 

3. Am și nu am accent – un fel de paradox. O să scriu despre două situații care s-au întâmplat fix în aceeași zi, la interval de câteva ore.
Situația 1. Aștept cu câteva colege de facultate metroul. Toate sunt din București sau din apropierea Bucureștiului. Se făcea că le povesteam ceva cu foarte mult entuziasm și, în stilul caracteristic, foarte repede. Deși nu era o întâmplare amuzantă, toate zâmbeau. Una dintre ele îmi spune că îmi adoră accentul moldovenesc, că e tare simpatic.
Situația 2. Mă prezint la primul seminar pe care îl avem. La sfârșit, domnul profesor îmi spune că nu prea am accent. În gândul meu îmi zic că nu m-a auzit vorbind repede cu prietenii!
Concluzia? Accentul meu moldovenesc nu apare orișicum, ci își face simțită prezența doar în contextele informale, în care vorbesc repede sau foarte repede, când sunt cu familia sau cu prietenii. În rest, e cumințel. Și nu-i zic eu să stea în banca lui. Pur și simplu cred că se intimidează.

 

imagine

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *