din viața mea

Am crescut și-apoi m-am micșorat

 

Nu vă gândiți că într-o seară aveam 1.80 și în dimineața următoare m-am trezit cu 1.40. Nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. 😀 Înălțimea mea e constantă de-acum sau cu foaaaarte mici diferențe în ultimii 2-3 ani.

Lucrurile stau cam așa: eram undeva prin clasa a treia-a patra, un copil de 10-11 ani – nimic ieșit din comun la prima vedere, pentru cei care nu-mi cunoșteau vârsta. De fiecare dată când mergeam cu părinții undeva și se întâlneau întâmplător cu cineva, bineînțeles că și eu (ca orice copil, mai ales la vârste fragede) eram unul dintre subiectele principale de discuție. Și? În ce clasă e fetița? A șasea, a șaptea? Uneori răspundeau ai mei, alteori răspundeam eu zâmbind: Nu, sunt în clasa a patra.

Repet, nu eram cu nimic ieșită din comun. Mă îmbrăcam ca un copil de 11 ani, nu aveam vreo față care să exprime nu știu ce maturitate, nu încercam să impresionez prin cuvintele pompoase pe care îmi plăcea să le descopăr pe-atunci.

Adevărul e că eram înaltă. Nu exagerat de înaltă, dar ceva mai înaltă decât toți colegii mei de clasă, inclusiv băieții. :)) Toată povestea asta nu a durat mai mult de un an-un an și ceva și, mai târziu, lucrurile s-au schimbat… total!

Să revenim în zilele noastre: nu sunt mică de statură, nici înaltă, aș spune că am o înălțime ok pentru mine. De ani buni nu am mai fost cea mai înaltă din clasă. Dacă în clasele primare ”șocam” prin înălțimea pe care o aveam, acum lucrurile nu mai au nicio treabă cu înălțimea mea.

Să continui povestea: sunt majoră, vorbesc normal, nu mă îmbrac doar în rozul specific fetițelor. Ori când merg cu ai mei, ori când merg singură, aud întrebarea Și? În ce clasă ești? A opta, nu? Răspund eu, tot zâmbind: Mai am puțin și termin liceul. Discuția continuă: Pari mai mică, ai față de copil. Eu zâmbesc în continuare: Știu, mi s-a mai spus.

Mi s-a mai spus. În magazine, în librării, în familie, pe stradă, în discuțiile cu cunoștințele părinților mei, la școală și lista poate continua.

Dacă acum un an-doi eram complexată de chestia asta și îmi doream să par și eu mare și fioroasă (glumesc, voiam doar să nu creadă toată lumea că am 14 ani), acum m-am obișnuit. Nu mă mai deranjează deloc să par cu 3-4 ani mai mică.

Acum na, ce pot să spun, sper că lucrurile nu se vor schimba din nou peste ani. N-ar fi așa plăcut la 40 de ani să par de 50 sau mai știu eu, dar ar fi chiar măgulitor la 60 de ani să par de 30, nu? Hai, nici chiar, dar puțină tinerețe nu strică niciodată…

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *