Cine se gândește la desene animate în sesiune? Eu, aici!

Nu am uitat de blog, în niciun caz nu s-a întâmplat asta. Am avut inspirație, ba chiar am idei și pentru următoarele postări. Ceea ce mi-a lipsit a fost, evident, timpul. Și da, știu că eu sunt cea care a spus că timp nu e niciodată, timp ne facem, însă trebuie să recunosc că (încă!) nu am ajuns la acel nivel de responsabilizare/planificare a activităților astfel încât să am timp să scriu atât cât mi-am propus și în perioade pline… așa cum e sesiunea. Încă sunt în sesiune, ultimul examen îl am pe 9 februarie. Am parcurs mai bine de …

Seara emoțiilor sau lansarea primei mele cărți – ”Nouăsprezece căutări”

M-am trezit azi dimineață cu zâmbetul pe buze și cu emoții încă hoinărind prin sufletul meu. Nu știam dacă a fost vis sau realitate tot ce s-a întâmplat aseară. Am dat însă cu ochii de florile atât de frumoase care mi-au înseninat ziua, apoi am activat wi-fi-ul și au venit mesaje de la oameni dragi sufletului meu, mesaje în care mă felicitau. Mesaje care mi-au adus în suflet și mai multe emoții. Mesaje care m-au făcut să zâmbesc, încă o dată, cu toată ființa mea. Sunt toată un zâmbet. Un zâmbet și-o emoție uriașă. Să mă trezesc după o seară …

O pereche de role sau o lecție reamintită

Ieri dimineață, eram afară, prinsă în gândurile mele. La un moment dat, aud râsete de copile venind din spatele meu. Nici nu apuc să întorc capul, că ele și trec pe lângă mine. Tot într-un zâmbet. Când le văd în fața mea, la câțiva metri distanță, îmi dau seama care e motivul bucuriei lor: se plimbă cu rolele. Și nu oricum. Cu o singură pereche de role. Una poartă o rolă într-un picior și o gheată în celălalt. Cealaltă fetiță, aidoma. Se țin de mână, merg una lângă cealaltă, fără să se întreacă. Și râd cu o bucurie vie, specifică …

Povești la metrou

Stropii de ploaie se izbesc de asfalt. E genul ăla de ploaie rece de care vrei să te ferești, oricât de mult ți-ar plăcea ploaia în general. Sau ideea de ploaie. E frig și îmi trag gluga pe cap. Îmi bag mâinile tot mai mult în interiorul gecii. Pe stradă, lumini. Faruri. Stâlpi de electricitate. Oamenii fug care-ncotro. Unii – în goană spre autobuz, alții spre metrou, alții cum prind. Grăbesc și eu pasul. Plouă tot mai tare. La metrou e puzderie de oameni. Unii cu câte un zâmbet, alții triști sau obosiți. Unii sunt extrem de obosiți. Alții însă …

3 lucruri pe care le-am (re)descoperit la începutul studenției

Îmi pare rău că am fost absentă în ultima vreme – în mod neașteptat, trebuie să recunosc, fiindcă nu credeam că odată cu începutul facultății unele dintre planurile mele de responsabilizare vor fi date peste cap. Îmi asum vina, că doar totul a fost din cauza dezorganizării mele și din cauză că motto-ul meu cotidian suna cam așa: Lasă că scriu mâine, acum sunt obosită. Și nici ideea asta nu pare așa bună. Poate găsesc altceva. Vă spun cu toată sinceritatea că nu e deloc indicat să vă ghidați viața după asemenea motto-uri care vă golesc de orice urmă de motivație și …

Când visul devine realitate

Mereu am spus că atunci când lupți pentru un vis și nu renunți, indiferent de câte obstacole apar în calea împlinirii lui, acesta devine realitate. În cazul unora e mai greu, în cazul altora e mai ușor. În cazul unora durează mai mult, în cazul altora durează mai puțin. Călătoria e unică pentru fiecare dintre noi, de aceea am învățat să nu raportez calea către împlinirea visului meu la calea împlinirii visului celorlalți. Pân’ la urmă, fiecare cu visul lui, cu încercările lui, cu drumul lui. Important e să nu renunțăm. Niciodată. Iar dacă ne descurajăm și-o facem, renunțarea să …

Toamnă cu flori și galaxii

Am o slăbiciune pentru rufele proaspăt spălate și întinse pe sârmă. Mai ales afară, nu pe balcon. Să le văd cum se leagănă în adierile vântului și cum soarele le răsfață – o mică plăcere a vieții mele. Ori de câte ori am în preajma mea rufe de-abia întinse pe sârmă, mă activez automat: închid ochii, respir adânc și zâmbesc. Eventual mă și opresc puțin ca să mă asigur că nu visez. Că e pe bune. Am o slăbiciune mai ales pentru cearșafurile spălate și întinse pe sârmă. În special pentru cele care au un model pe gustul meu. Îmi …

Mâine e un nou început

Întâi de toate, știu că n-am postat pe blog lunea și vinerea, așa cum îmi propusesem. Măcar să respect acel număr minim de postări, dacă nu-mi iese, deocamdată, cu zilele. Când am dat vara asta de articolul Inozei referitor la Morning Pages, am simțit cum mă gâdilau și pe mine gândul și dorința de a avea un astfel de ritual, așa cum îl numește ea. Numai că de la a gândi la a face se întâmplă, din păcate, să fie cale lungă în ceea ce mă privește. Mi-am zis: O să mă apuc și eu de Morning Pages, o s-o fac… …

Simt dorul de mare-n piept

Dorul de mare îmi bate-n piept. S-a strecurat încetul cu încetul încă de la începutul verii. La început era timid, iar acum s-a cuibărit în suflet. Începe să devină tot mai acut. Nu-mi face rău. Îmi dă speranță. E un dor din ăsta care parcă mă gâdilă și mă face și să zâmbesc din când în când. Mi-e dor de mare. Mi-e dor să o văd așa cum e ea, albastră, nesfârșită, nesfârșit de albastră, albastră de nesfărșită. Mi-e dor să o privesc în toată simplitatea și-n toată nuditatea ei. Mi-e dor să stau pe nisip și să îmi amintesc …

3 lucruri pe care le-am învățat despre scris

M-am apucat de scris când aveam vreo nouă ani și, firește, totul a început dintr-o joacă. În timp, văzând că joaca asta începe să devină parte din mine, am luat scrisul în serios. Sunt zece ani de când scriu. Zece ani în care am avut ocazia să fac numeroase greșeli. Din unele am învățat, pe altele poate, fără să vreau, le repet și acum. Doar omul învață toată viața. Țin minte că am avut o etapă prin gimnaziu în care mă îndrăgostisem de metafore. Nu vedeam sensul scrisului fără metafore. Eram în stare să descriu o muscă de pe perete …