Cum mi-a schimbat viața câinele meu

La începutul anului scriam un articol despre ghemotocul negru pe care îl iubesc și care mă iubește necondiționat încă de când casa noastră a devenit acasă și pentru ea. Poate că sună clișeic, însă cred că faptul că ea face parte din viața mea este unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat vreodată. Mă trezesc lângă ea (sau cu ea pe capul meu, se mai întâmplă și așa; lucrurile nu s-au schimbat) de mai bine de un an. Chiar dacă nu sunt în fiecare dimineață în cea mai bună dispoziție, când o simt aproape de mine zâmbesc …

Despre responsabilitate și responsabilizare

După ce a trecut admiterea, au urmat zile în care am căscat, am dormit, m-am trezit și-am luat-o de la capăt. Am lenevit încontinuu. Pe de-o parte, mi-a prins bine, mi-am reîncărcat bateriile. Pe de altă parte, mă afundam într-o rutină în care nu făceam nimic productiv. Zilele trecute am avut o revelație: prea mult stat degeaba, e timpul să fac acele lucruri după care tânjesc de săptămâni sau luni bune. Citesc zilnic, de curând m-am apucat de Adam și Eva a lui Rebreanu. Era pe listă de ceva vreme. Îmi place. Am început cu cititul și nu am de gând să …

Dacă ordine nu e… STAI, CUM SĂ NU FIE ORDINE?!

Nu am cărțile așezate în ordinea alfabetică a numelor autorilor. Nu am hainele ordonate în funcție de culori. Mi se întâmplă, uneori, să am screenshot-uri de care nu mai am nevoie – fie în telefon, fie în laptop. Așadar, ai spune că nu sunt o persoană care pune mare preț pe ordine. Totuși, dezordinea îmi creează un disconfort. Psihic. Mare. Atât de mare, încât mă apucă nervii și nu sunt în stare de nimic. Nu pot scrie, nu pot lucra, nu pot naviga liniștită pe net, în contextul ăsta, mai mult de două-trei ore. Nu pot și pace! De când …

Împăcarea de duminică

Nu sunt o cititoare consecventă. Sunt zile în care citesc ore întregi, minim 4-5 ore nu mă pot dezlipi de carte. Recunosc însă că sunt chiar săptămâni în care doar frunzăresc o pagină-două… Ăsta e unul dintre lucrurile care nu-mi plac la mine și pe care trebuie să-l șlefuiesc cât mai repede cu putință. La începutul lui 2017, ținând cont că știam că avea să urmeze un an plin, mi-am propus să citesc 36 de cărți. 36 de cărți e un număr mic spre mediu, zic eu. 36 de cărți împărțite la 12 luni înseamnă 3 cărți pe lună. 3 …

Despre ploaie, despre soare, despre suflet

A plouat vreo două zile în micul meu oraș natal. Și haotic, și liniștit. Recunosc, mă sperii ca un copil când plouă nebunește, când e furtună aparent nesfârșită, când îmbrățișările copacilor par imposibile. Mi-e frică de ploile nebune, când parcă urlă totul. Dar mă liniștesc ploile de vară, când simt cadența picăturilor ce-și urmează cursul firesc… Nu știu dacă îmi place ploaia în sine, cât ideea de ploaie și revenirea la mine atunci când plouă. Sunt câteva momente în care, întâmplător, sunt eu cu mine însămi și-mi aduc aminte că am nevoie să mai stau la taifas, din când în când, …

Înlăuntrul meu copilăria râde în fiecare zi…

Nu știu alții cum sunt, dar eu, ca să-ncep în stilul caracteristic lui Creangă, simt că înlăuntrul meu copilăria râde în fiecare zi ca și cum nimic nu s-a schimbat. În sufletul meu, copilăria nu ține cont de trecerea timpului, fiindcă, așa cum am zis și altă dată, când eram de-o șchioapă nu aveam habar ce-i aia noțiunea timpului. Poate că ea, copilăria, nici măcar nu poate avea granițe temporale. Copilăria e, cumva, a eternității. Mi-am promis că nu-mi voi lăsa copilăria niciodată să moară. Mi-am promis că nu o voi abandona indiferent că trece un an, că trec doi, …

Fericire, unde ești?

Uneori, mă legam singură la ochii sufletului. Alteori, îi țineam închiși bine de tot; mă încruntam. Uitam să văd. Asta s-ar putea numi orbire autoimpusă? Din fericire, momentele astea s-au rărit. Citatul din cartea mea de suflet, Micul Prinț, și anume Nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi., nu e doar o metaforă care sună frumos. Cuvintele astea exprimă un adevăr după care mă ghidez. Așa că, după atâtea încercări și eșecuri și greșeli, încerc să țin mereu larg deschiși ochii sufletului. Și să văd, să văd cu adevărat lucrurile, să privesc în ele, nu prin ele. Să …

Culori

Am mai spus de câteva ori cât de mult îmi place să mă uit pe fereastră minute bune. Primăvara e anotimpul în care aș pierde dimineți sau după-amiezi întregi așa… Mi se pare că astea sunt momentele în care pot vedea cât mai mult(e). Văd povești dinamice. Oameni care vorbesc, care gesticulează, care aleargă, care se îmbrățișează, care cumpără pâine, care se plimbă, care își zâmbesc. E un flux continuu. Nu știe nimeni că eu, cocoțată la geam, așa cum îmi plăcea și în cele dintâi copilării, îi privesc. Doar îi privesc. Și-mi imaginez poveștile lor. Chiar dacă sunt, cel …

De ce scriu?

Să-mi fie rușine că n-am mai scris pe blog – și nu glumesc! Să-mi fie rușine! N-o să mă plâng că am avut o perioadă plină, în care nu am reușit să-mi găsesc timp pentru unele lucruri, printre care și blogul, fiindcă ar însemna să mă contrazic: timp nu e (aproape!) niciodată, timp ne facem. Am avut niște încercări de-a mâzgăli două-trei rânduri, dar am eșuat. Mi-am găsit diverse motive: oboseala, lipsa de inspirație, orele târzii și lista poate continua. Printre toate astea, un gând mi-a tot dat târcoale, și anume întrebarea pe care mi-au pus-o câțiva oameni pe parcursul …

Optișpe vs. nouășpe

Oficial, am făcut nouășpe ani. Chiar dacă zilele trecute nu eram atât de nerăbdătoare ca acum un an-doi-trei (ha, credeam să îmbătrânesc!), sufletele frumoase din jurul meu mi-au reamintit că e importantă și ziua mea și că entuziasmul nu trebuie să dispară, orice ar fi. Nu trebuie să mă contrazic, că doar acum vreo trei ani zisei că sufletul ăsta al meu va zburda ca un copil, indiferent de vârstă. Așa că, deși am avut toane și stări paradoxale (de fapt, imature e cuvântul potrivit, da’ încerc să mă scot) în ultima vreme (nu legate de ziua mea, ci așa, în general, că …