• din viața mea

    Împăcarea de duminică

    Nu sunt o cititoare consecventă. Sunt zile în care citesc ore întregi, minim 4-5 ore nu mă pot dezlipi de carte. Recunosc însă că sunt chiar săptămâni în care doar frunzăresc o pagină-două… Ăsta e unul dintre lucrurile care nu-mi plac la mine și pe care trebuie să-l șlefuiesc cât mai repede cu putință. La începutul lui 2017, ținând cont că știam că avea să urmeze un an plin, mi-am propus să citesc 36 de cărți. 36 de cărți e un număr mic spre mediu, zic eu. 36 de cărți împărțite la 12 luni înseamnă 3 cărți pe lună. 3 cărți aș putea să citesc și într-o săptămână, știu. Mi-am…

  • din viața mea

    Despre ploaie, despre soare, despre suflet

    A plouat vreo două zile în micul meu oraș natal. Și haotic, și liniștit. Recunosc, mă sperii ca un copil când plouă nebunește, când e furtună aparent nesfârșită, când îmbrățișările copacilor par imposibile. Mi-e frică de ploile nebune, când parcă urlă totul. Dar mă liniștesc ploile de vară, când simt cadența picăturilor ce-și urmează cursul firesc… Nu știu dacă îmi place ploaia în sine, cât ideea de ploaie și revenirea la mine atunci când plouă. Sunt câteva momente în care, întâmplător, sunt eu cu mine însămi și-mi aduc aminte că am nevoie să mai stau la taifas, din când în când, cu sufletul meu. Să fac ordine înlăuntrul meu, cum s-ar…

  • din viața mea

    Înlăuntrul meu copilăria râde în fiecare zi…

    Nu știu alții cum sunt, dar eu, ca să-ncep în stilul caracteristic lui Creangă, simt că înlăuntrul meu copilăria râde în fiecare zi ca și cum nimic nu s-a schimbat. În sufletul meu, copilăria nu ține cont de trecerea timpului, fiindcă, așa cum am zis și altă dată, când eram de-o șchioapă nu aveam habar ce-i aia noțiunea timpului. Poate că ea, copilăria, nici măcar nu poate avea granițe temporale. Copilăria e, cumva, a eternității. Mi-am promis că nu-mi voi lăsa copilăria niciodată să moară. Mi-am promis că nu o voi abandona indiferent că trece un an, că trec doi, trei, cinci, zece, o sută… Nu voi uita soarele de…

  • din viața mea

    Fericire, unde ești?

    Uneori, mă legam singură la ochii sufletului. Alteori, îi țineam închiși bine de tot; mă încruntam. Uitam să văd. Asta s-ar putea numi orbire autoimpusă? Din fericire, momentele astea s-au rărit. Citatul din cartea mea de suflet, Micul Prinț, și anume Nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi., nu e doar o metaforă care sună frumos. Cuvintele astea exprimă un adevăr după care mă ghidez. Așa că, după atâtea încercări și eșecuri și greșeli, încerc să țin mereu larg deschiși ochii sufletului. Și să văd, să văd cu adevărat lucrurile, să privesc în ele, nu prin ele. Să ajung la esența lor. Și să văd câtă fericire pot…

  • din viața mea

    Culori

    Am mai spus de câteva ori cât de mult îmi place să mă uit pe fereastră minute bune. Primăvara e anotimpul în care aș pierde dimineți sau după-amiezi întregi așa… Mi se pare că astea sunt momentele în care pot vedea cât mai mult(e). Văd povești dinamice. Oameni care vorbesc, care gesticulează, care aleargă, care se îmbrățișează, care cumpără pâine, care se plimbă, care își zâmbesc. E un flux continuu. Nu știe nimeni că eu, cocoțată la geam, așa cum îmi plăcea și în cele dintâi copilării, îi privesc. Doar îi privesc. Și-mi imaginez poveștile lor. Chiar dacă sunt, cel mai probabil, departe de adevăr. Primăvara se întâmplă și un…