Dacă ordine nu e… STAI, CUM SĂ NU FIE ORDINE?!

Nu am cărțile așezate în ordinea alfabetică a numelor autorilor. Nu am hainele ordonate în funcție de culori. Mi se întâmplă, uneori, să am screenshot-uri de care nu mai am nevoie – fie în telefon, fie în laptop. Așadar, ai spune că nu sunt o persoană care pune mare preț pe ordine.

Totuși, dezordinea îmi creează un disconfort. Psihic. Mare. Atât de mare, încât mă apucă nervii și nu sunt în stare de nimic. Nu pot scrie, nu pot lucra, nu pot naviga liniștită pe net, în contextul ăsta, mai mult de două-trei ore. Nu pot și pace!

De când sunt mică, îmi fac singură ordine. Asta de prin clasele primare. Nu suport să-și bage altcineva nasul în lucrurile mele fiindcă nu știe nimeni să le așeze așa cum îmi e mie confortabil. De când mă știu am avut obiceiul de a pleca la școală pe ultima sută de metri, cu toate că aveam timp mai mereu. Ce să fac și eu, nu excelam la capitolul punctualitate. Îmi făceam ghiozdanul cu cel mult o jumătate de oră înainte de a începe orele. De cele mai multe ori, lăsam dezastru pe birou. Dezastru înseamnă manuale și caiete împrăștiate. Nu oricum, ci puse unele peste altele. Era, în unele zile, ditamai teancul pe biroul meu. Îmi amintesc că îi ziceam mamei, tot în grabă: Te rog să nu te atingi de nimic din ce e pe birou. Îmi fac EU SINGURĂ ordine. Părea un avertisment. Cred că la cei doișpe-treișpe ani ai mei eram tare fioroasă când o informam pe mama în legătură cu faptul că nu voiam să-și bage nasul în cariocile și manualele mele. Devenise un obicei să-i zic asta în fiecare zi. Îmi venea și mie să râd, îi venea și ei. Oricum, niciodată nu se băga în treburile mele de copil atât de serios și-atât de ocupat la vremea aceea.

Ce-i drept, îmi făceam singură ordine. Când trebuia să văd ce mai e de aruncat în sertarul biroului, mă simțeam în al nouălea cer. Rupeam foi mâzgălite, aruncam carioci și pixuri consumate. Făceam ordine timp de câteva ore și, la final, mă simțeam împlinită. Psihic, sufletește. Puteam, așadar, să îmi continui liniștită treaba, fără să mă mai supere dezordinea… creată, firește, tot de mine.

Obiceiurile din copilărie rămân. Unele dintre ele. Cele mai dragi. Așa se face că, în perioada, recentă, a bac-ului, am ajuns în aceeași situație. Același teanc de cărți și de caiete la mine pe birou. Rezerve de stilou împrăștiate. Foi A4 peste tot. Așa era la finalul (aproape) fiecărei zile. În dimineața imediat următoare, ce credeți că urma? ORDINE GENERALĂ PE BIROU, că altfel nu se putea să mă apuc eu de învățat. Sau de scris. Sau de citit. Sau de orice altceva care implica activitate psihică. Cât mai puține lucruri pe birou = cât mai multă liniște.

Voiam să scriu articolul ăsta mai devreme, însă… a trebuit să fac nițică ordine. Încă mă deranjează unele lucruri împrăștiate pe birou, dar nu atât de tare, încât să nu vă împărtășesc experiența mea legată de ordine vs. dezordine. Dacă stau bine și mă gândesc, cred că locul care trebuie să fie întotdeauna ordonat, indiferent de circumstanțe, e biroul/masa unde lucrez, citesc, scriu, navighez pe net. Celelalte mai pot aștepta. Parcă mai tare mă zgârie pe creier să văd pixuri împrăștiate pe birou în momentul când vreau să mă apuc de treabă decât să văd că am uitat să-mi pun geaca în cuier când am venit de-afară.

Fiecare cu hachițele lui, dom’le!

Photo by Dustin Lee on Unsplash

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

One Comment

  1. Pingback: 3 lucruri pe care le-am (re)descoperit la începutul studenției – Adelina scrie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *