din viața mea

De ce scriu?

Să-mi fie rușine că n-am mai scris pe blog – și nu glumesc! Să-mi fie rușine! N-o să mă plâng că am avut o perioadă plină, în care nu am reușit să-mi găsesc timp pentru unele lucruri, printre care și blogul, fiindcă ar însemna să mă contrazic: timp nu e (aproape!) niciodată, timp ne facem.

Am avut niște încercări de-a mâzgăli două-trei rânduri, dar am eșuat. Mi-am găsit diverse motive: oboseala, lipsa de inspirație, orele târzii și lista poate continua.

Printre toate astea, un gând mi-a tot dat târcoale, și anume întrebarea pe care mi-au pus-o câțiva oameni pe parcursul timpului: Tu de ce scrii? Nu mă refer doar la blog, că eu scriu peste tot pe unde-apuc: pe caietele de școală, pe foi împrăștiate, în agendă, în Word și unde-oi mai găsi.

Când m-am apucat de scris, adică pe la începutul lumii (mele), aveam vreo nouă ani și habar n-aveam cu ce se mănâncă. Mie îmi plăceau poveștile. Nimeni de vârsta mea nu mai scria pe atunci – poate și asta îmi dădea încredere. Scriam fiindcă așa îmi plăcea mie. Aveam obiceiul să compun, după cum ziceam pe vremea aia, mai tot timpul. Și bine am făcut! Faptul că m-am apucat de scris și că am continuat să scriu, în ciuda gândurilor negre ce-mi mai dădeau târcoale, alea care mă îndemnau să las stiloul, că nu e bine ce fac, este unul dintre cele mai faine lucruri care mi s-au întâmplat. E ca o minune. O minune pentru sufletul meu.

Azi îmi pun singură întrebarea: De ce scriu?, întrebare la care am răspuns și altora în trecut. Motivele sunt infinite și toate-s de suflet. Fiindcă scrisul, pentru mine, e din suflet, e cu suflet, e pentru suflet.

Scriu fiindcă nu (mă) văd altfel.

Scriu fiindcă așa simte sufletul meu să facă.

Scriu fiindcă e o minune, pentru mine, că pot face asta – indiferent de cum o ieși la final.

Scriu fiindcă nu vreau să renunț la ceea ce a devenit… o binecuvântare.

Scriu fiindcă prin scris pot fi ce vreau eu să fiu, chiar și copilul de-altădată care mergea desculț prin iarbă.

Scriu fiindcă iubesc să scriu despre ceea ce iubesc.

Scriu fiindcă sufletul meu își găsește liniștea, alinarea și libertatea prin scris.

Scriu fiindcă asta știu și nu știu să fac. Învăț mereu. Uneori simt că o iau de la-nceput.

Scriu fiindcă sunt în căutarea acelor cuvinte care să exprime esența.

Scriu fiindcă… sunt. Simt că sunt aici și ca să scriu. Iubirea și cuvintele sunt adevărate binecuvântări.

(imagine preluată de aici: https://pixabay.com/en/letters-paper-leave-filler-2111533/)

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *