perspective

E timpul să-mi fac timp

Timp nu e. Niciodată. Când vrem, timp ne facem.

Am fost (și, să fim serioși, încă sunt uneori) unul dintre acei oameni care se plâng că nu au timp să facă unele lucruri pe care și le doresc. M-am plâns adesea că nu am timp să scriu – chestia asta a fost la ordinea zilei o bună perioadă, că doar de! trebuia să îmi găsesc și eu diverse scuze în fața eului aceluia care mă tot bătea la cap: ”Hai, mă, scrie, măcar un rând, măcar un vers… Ce naiba, iar lași ideile să se ducă? Fraieră mai ești! Când ai idei, nu profiți de ele. Când dispar, te plângi că nu ai inspirație.”
M-am plâns că nu am timp să văd un film, că nu am timp să stau la taifas cu sufletul meu – că nu am timp să fac unele lucruri de care îmi era dor. M-am plâns că nu am timp. Și ce-am făcut? Am pierdut timp. Ha, asta-i ironia sorții sau, cum aș numi-o eu, pedeapsa omului care preferă să aibă regrete și să se plângă tot timpul (sau să plângă timpul?) în loc să facă odată ceva pentru a găsi o clipă. O clipă, două, trei pentru el și pentru acele lucruri de care îi este dor.

Când eram o mogâldeață de om cu o energie de a face orice (în copilărie suntem în stare să mutăm munții din loc fără nicio dificultate), habar n-aveam ce-i aia noțiunea timpului. Poate că în copilăria mea, timpul era doar un cuvânt pe care îl foloseau oamenii mari în expresiile lor de toate zilele. Timp era întotdeauna pentru orice voiam eu să fie. Nu-mi păsa că trecea, poate nici nu știam că trecea. Timpul nu avea picioare uriașe, așa că nu simțeam cum pășea pe lângă mine…

Am crescut și de la an la an, timpul părea că trece tot mai repede. Și eu începeam să mă enervez. Ca să vezi, la finalul multor zile, constatam că nu am avut timp (!) să fac și acele lucruri pe care mi le propusesem de săptămâni întregi. Și ca să vezi, mă culcam nemulțumită și îmi ziceam că a doua zi situația se va schimba. Și ca să vezi a treia oară, situația nu se schimba. Era o rutină în care mă tot afundam.
Așa am ajuns eu să mă plâng că nu e timp, că nu am timp și că situația asta e tare nașpa. M-am plâns că nu e timp pierzând timp. Și așa s-au adunat și vreo două-trei bucăți de frustrări. Și o serie-două de nervi. Și de nemulțumiri. Fără rost.

Până când, într-o zi în care soarele îmi lumina mintea, mi-am dat seama că problema, de multe ori, nu era la timp care, orice-am face, tot ni se pare puțin sau ni se pare că nu e. Problema era la mine – cea care prefera să se plângă și să sufere în sinea ei (Doamne, săptămâni întregi m-am măcinat că nu am reușit să scriu!), în loc să cotrobăie în fiecare zi pentru a găsi sau pentru a-și face acel puțin timp.
Cu cât creștem și apar tot mai multe responsabilități, timpul ni se pare tot mai puțin. Și dăm vina pe el. O avea și el vina lui, nu zic nu.
Acum încă e timp, încă am timp. La cei nouășpe ani ai mei, timpul tot mai e prietenos. Dar vreau să-mi promit că, oricât de puțin timp ar fi în viitor, tot îmi voi face eu timp pentru și pentru alte lucruri de care sufletul meu are nevoie. Că doar și el trebuie să respire.

(imagine preluată de aici)

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *