fragmente și poezii

Fortăreața

-Dom’le, dar greu mai răspunzi de când ai ditamai poarta! Și zăvorâtă! Unde-i ușa albastră de dinainte? Da, da, aia înconjurată de flori de liliac. Și ce rar o țineai închisă! M-ai chemat încoace, da’ parcă mă simt un intrus, nu un invitat.
-N-am mai găsit flori de liliac. Nu-mi plăcea ușa fără flori de liliac. Așa că am transformat-o în poartă. Hai că nu-i chiar atât de neprimitor aici, la mine-acasă în suflet. S-au mai schimbat lucrurile. O fi și timpul de vină, eu știu…
-Neprimitor nu-i. Doar ziduri ridicate. O fortăreață. Domnești aici la tine. Înainte erau flori peste tot, nu doar cele de liliac de la ușă. Aveai de la lăcrămioare la trandafiri, de la lalele la maci. Te invidiam pentru câte flori aveai. Nicăieri nu mai văzusem atâtea! Ia zi, nici de-astea n-ai mai găsit? Erau stocurile epuizate? Doar maci găseai pe câmp… și nu oricum, cu duiumul! Da’ lasă florile, zi-mi, unde mă așez și eu? Iaca am venit desculț, așa cum spuneai mereu: la mine în suflet se intră desculț ca în cea dintâi copilărie. Bine că n-a plouat, doar m-am prăfuit. Hai, că parcă eu sunt și gazdă, și invitat.
-Nu mai țin fotoliile în mijlocul camerei. Uite, ia un loc acolo…
-Da’ unde să m-așez? Că pe ăsta ți-ai aruncat neputințele! Pe astea trebuie să le dau eu la o parte? Și doar ți-am zis de atâtea ori că neputințele nu se aruncă așa, alandala, prin casă. Cu cât le lași așa, cu atât se strâng mai multe. Și te trezești că habar n-ai ce să faci cu ele. N-am mai stat de mult de vorbă, se pare că am o groază de chestii să-ți mai zic…
-Te servesc cu un ceai?
-Nu, mersi, nu servesc amar. Hai, că nu te cert, știi că îmi place să glumim. Așază-te și tu comod, că doar ești la tine în suflet și…
-Mă simt puțin inconfortabil și eu, câteodată, să știi. O fi casa mea, dar n-am făcut mare lucru din ea în ultima vreme. Un exces de sinceritate: m-am trezit într-o dimineață și nu mi-a plăcut deloc ce văd. Florile toate erau ofilite. Muriseră toate lângă mine. Era un aer îmbâcsit. Neputințele se strânseseră pe fotoliu mai ceva ca rufele de pe masa de călcat. Îmi cam neglijasem casa în ultima vreme și nu știam de unde să încep! Îmi era o rușine cumplită. Și ce m-am gândit?
-Auzi, înainte de asta, trage și tu draperia aia la o parte, să intre puțină lumină.
-Stai, că despre ea voiam să-ți zic! Uite, am zidit fereastra. Nu mai e nimic. Mi-era frică să nu vadă vecinii… Sufletul plin de flori a devenit o casă îmbâcsită și cu neputințe împrăștiate. Mi-era rușine. Am zidit fereastra. Apoi am construit ziduri. Și tot așa… Restul neputințelor le-am aruncat sub pat, alea pe care le-ai aruncat lângă fotoliu sunt doar o parte. Sufletul cu flori și cu fereastra inundată de lumină e o peșteră… Te-am chemat să mă ajuți. Știam că de una singură nu pot face nimic. E timpul să fac o schimbare. Mă simt pregătită. Așa vreau să cred. Dar nu știu de unde să încep.
-Întâi de toate, dai draperia aia cu totul la o parte. Dărâmăm zidul, da’ fără prea multă gălăgie. Lasă, dom’le, lumina să intre și nu-ți mai fi frică să te arăți lumii așa cum ești! Apoi, ne ocupăm și de celelalte… Hai, hai, ai un zid de dărâmat, nu mai sta acolo!

 

Photo by Yiqun Tang on Unsplash

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *