din viața mea

Ghemotocul-minune

17 iulie 2016. Ziua în care un ghemotoc negru și speriat a intrat, pentru prima dată, în casa noastră. În casa noastră, adică și-a ei. În locul în care avea să-i devină, la scurt timp, acasă. Cerceta curioasă, dar liniștită, fiecare cameră. Timidă, a decis să sară în patul din camera mea. Patul în care a ales să doarmă la vreo săptămână-două după aceea. A abandonat coșulețul când nici nu m-așteptam. A ales să se cuibărească la picioarele mele într-o noapte în care a părăsit coșuletul… nu definitiv, că acum stă în el în bucătărie, la căldură, când are ea chef.

18 iulie 2016. Prima dimineață în care e acasă. Prima dimineață în care sare pe mine, atât de fericită că mă vede. Nu m-a trezit, a așteptat cuminte să-mi fac somnul. Și ea a dormit bine în noua ei casă. Surprinzător de liniștită, aș zice.

Aceeași zi. Prima plimbare. N-a fost atât de greu… pe cât credeam! Nu prea ne potriveam direcția: ea voia într-o parte, eu – în cealaltă. Ritmul ei de mers era tare diferit de-al meu. În plus, mai mergea și-n zig-zag. Nu se trăgea deloc. Doar că ne cam încurcam una pe cealaltă… sau, mai degrabă, cred că doar eu o încurcam pe ea! Era ceva cu totul nou pentru mine. Totuși, după câteva săptămâni, ne-am obișnuit una cu cealaltă. Acum e tare simplu, mă plimbă ea pe mine. Avem același ritm, ea stabilește traseul… aproape întotdeauna.

Au urmat alte dimineți în care m-am trezit cu ea pe capul meu – la propriu, în care m-a pupat, în care a sărit pe mine, parcă spunându-mi: ”Nu crezi că e timpul de-o plimbare?”. Ne-am obișnuit foarte repede una cu cealaltă. Ne înțelegem din priviri.

Nu mai e la fel de timidă ca la început. Mă privește direct în ochi și apoi sare pe mine. Vrea să mă joc cu ea, să o alint sau, pur și simplu, să stau cu ea.

Nu-i mai e atât de frică de oameni. A început să aibă încredere. Și curaj. Uneori, se apropie de unii pe stradă și-i miroase. Îi place să fie alintată. Îi place și să fie în centrul atenției, dar fără a atrage, neapărat, atenția. Merge mândră. Și e haioasă. Haioasă și frumoasă.

E foarte curioasă. Ciulește urechile și ”prinde” tot. În seara asta, în timp ce ne uitam la desene animate, a lătrat la personajul care țipa. Nu-i plac țipetele. Ori de câte ori doar ridică tonul cineva, pleacă. Așteaptă să se facă liniște și de-abia apoi se-ntoarce.

E parte din familie. Parte din mine. E peste tot. Dăruiește tot ce are – tot. Fără să aștepte ceva în schimb. Chiar dacă se mai supără când și când după ce e certată că face vreo boacănă (nu că o laud, dar asta se întâmplă foarte rar), tot vine, la scurt timp, lângă noi. Ne privește nevinovată și ne pupă. Știe că a greșit, dar, șireată, a învățat și cum să se alinte și e foarte ușor de iertat. E foarte greu, aș zice imposibil, să ne supărăm pe ea.

E atât de sinceră, atât de blândă, atât de frumoasă și-atât de deșteaptă. A apărut ca o minune în vara lui 2016… Și continuă să fie o minune. O minune care îmi face și care ne face viața mai frumoasă.

Nu am mai avut niciodată câine până la ghemotocul negru lângă care mă trezesc în fiecare dimineață și care deja moțăie lângă mine. Să am cățel e o responsabilitate. E și o responsabilitate. Să am cățel e, mai ales, o bucurie. Ea e o mică minune și o bucurie. Dăruiește tot ce are și primește tot ceea ce putem să-i oferim, din tot sufletul nostru. Până la urmă, ei au nevoie, în primul rând, de multă iubire…

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *