perspective

În iubire învățăm să ne descoperim poveștile

Stăteam săptămânile trecute și mă gândeam, tot așa, înainte să adorm, că atunci mă vizitează tot felul de gânduri și de idei, la faptul că fiecare dintre noi are o poveste care a început încă din momentul în care ne-am născut. Am spus și în articolul Povești la metrou că atunci când doi oameni trec unul pe lângă celălalt, trec, de fapt, și două povești una pe lângă cealaltă. Păstrăm înlăuntrul nostru, în adâncul ființei noastre, o poveste. De fapt, nu orice poveste, ci povestea noastră. Unică.

 

Ce se întâmplă însă atunci când doi oameni se întâlnesc, se îndrăgostesc și încep să se iubească?
Tind să cred că atunci când omul se îndrăgostește nu cunoaște, de la început, povestea celuilalt. Îndrăgostirea în sine e mult mai simplă decât iubirea pe care o precede.
Nu cred nici că iubirea e complicată. Cred însă că procesul de descoperire și de citire a poveștii celuilalt cere timp. Timp, răbdare și înțelegere, multă înțelegere. Când ființa umană se îndrăgostește vede doar exteriorul celuilalt, iar aici nu mă refer doar la fizic, ci și la ceea ce se află la suprafața sufletului. Când începe să-l iubească îi descoperă, în esență, povestea pe care a scris-o și a trăit-o, povestea care, până la urmă, l-a făcut să fie ceea ce este.

 

Povestea celuilalt înseamnă de la amintiri la emoții, de la oamenii care au făcut parte dintr-un paragraf sau dintr-un capitol, la un moment dat, la zilele cu soare sau cu furtună. Povestea celuilalt înseamnă amintirea cea mai frumoasă care i-a luminat universul interior, sufletuniversul, dar și amintirea cutremurelor lăuntrice după care cu greu a reușit să reconstruiască si să se înalțe el însuși. Povestea celuilalt înseamnă atât emoția pe care a simțit-o în cea dintâi copilărie, poate pe aceea din ziua în care a învățat să își țină echilibrul pe bicicletă, cât și emoția pe care a trăit-o atunci când a pierdut ceva pentru prima dată. Povestea celuilalt înseamnă atât oamenii care i-au fost trecători și care i-au lăsat ceva, cât și oamenii care au ales să rămână: familia, poate cel mai bun prieten din copilărie, un mentor drag. Povestea celuilalt e atât amintirea mamei care îl mângâia pe frunte când era mic, cât și amintirea zilelor când se simțea sufocat de singurătate în adolescență.
Povestea celuilalt e un flux de amintiri, de emoții, de trăiri, de micropovești…

 

Să citească povestea celuilalt cere timp. Și e nevoie și de mai mult timp pentru că și celălalt va descoperi povestea sufletului de care s-a îndrăgostit. Poate că nu concomitent. E nevoie însă ca fiecare să cunoască povestea celuilalt. Ba e și mai multă nevoie ca ființa umană să se simtă liberă în fața partenerului și să povestească ea însăși… cu rețineri la început – cine a zis că e așa ușor să își dezbrace sufletul și să treacă de introducere, ba chiar să povestească și detaliile cele mai intime, din adâncul adâncurilor, unde era pus un lacăt imens?

 

E o călătorie nesfârșită, provocatoare, uneori dificilă descoperirea poveștii celuilalt. Însă e binefăcătoare, căci oamenii se iubesc pe deplin, din toată ființa lor, în clipa în care își zic (și o și simt!):

Îți mulțumesc că ai ales să îmi spui mie povestea ta, că mi-ai dăruit-o. Știi și tu povestea mea… și-mi știi și sufletul atât de bine, cu toate pulsațiile lui. Îți mulțumesc că îmi dai șansa zi de zi să învăt să-ți iubesc și juliturile din copilărie sau amintirea lor, și lacrimile de fericire de la zece ani, și prima zi de liceu în care îți era greu să găsești sala de clasă. Îți mulțumesc și că doar tu știi să îmi citești sau să îmi asculți povestea. Și doar tu vei ști mereu.

 

sursă foto

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

2 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *