din viața mea

La 20 de ani nu vreau să mut munții din loc

Pe 22 martie, seara, la granița dintre 19 și 20 de ani, am scris vreo 3 pagini în care sărbătoream, în felul meu, schimbarea prefixului. Au fost 3 încercări eșuate: una era prea ironică, una – prea puerilă, iar cea de-a treia… ei bine, haideți să nu vorbim despre asta 😀 Evident că acele foi au sfârșit mâzgălite, cu rânduri tăiate de la un capăt la altul. Am învățat să mă dau bătută când nu vor cuvintele să se lase îmblânzite (O fi dovadă de maturitate?) Renunț o zi-două-trei, temporar, cât e nevoie. În caz contrar, risc să mă enervez sau să am o criză de (hiper)sensibilitate. Sunt omul extremelor în situații de genul ăsta. Și, cum nu voiam să sfârșesc prin a fi morocănoasă chiar din prima zi la cei 20 de ani ai mei, am așteptat să mă liniștesc.

Între timp, cred că rândurile pe care le tastez acum s-au îmblânzit singure, cumva, înlăuntrul meu, altfel nu-mi explic cum titlul postării a răsărit deodată, fără să-l caut, fără să cotrobăi ca o zăpăcită prin sertarul cu idei pe care le voi așterne în scris.

 

 

La 20 de ani nu vreau să mut munții din loc.
Nu mai cred în schimbări mărețe, făcute deodată. Cred însă în schimbări făcute cu pași mărunți, dar siguri. Cred în schimbări conștiente. Vreau să cresc, să cresc frumos, simplu și conștient. Folosesc în mod repetat conștient, pentru că despre asta-i vorba. O să dau și un exemplu, căci uneori nu pot să explic decât prin exemple: am avut și am obiceiul de a arunca destule cuvinte negândite. Le-aș spune, mai degrabă, vorbe, căci pentru mine cuvintele au ceva nobil. Vorbele tăioase, reci, spuse la nervi dor. Știu că dor, pentru că toți rănim prin ceea ce spunem atunci când numai noi nu suntem… Nu vreau să arunc cu vorbe negândite, iar pentru asta am nevoie să îmi aleg întotdeauna cuvintele, în orice situație, cu oricine. Să-mi cântăresc cuvintele și să le aleg cu grijă – acesta ar putea fi unul dintre începuturile maturizării mele.
Poate că, de fapt, asociez ideea de conștientizare cu ideea de maturizare. În sinea mea, îmi doresc să mă maturizez – cu pași mărunți, făcuți în mod natural. N-am să m-aștept să ajung la finalul vârstei de 20 de ani cu un bagaj de experiențe și de dovezi de maturitat(z)e. Tocmai ce-am zis de schimbările mici 🙂 Dacă voi fi ceva mai… înțeleaptă, să zic, decât acum, tot e ceva.

 

La 20 de ani vreau să am o relație de prietenie constructivă cu mine însămi.
De când am scris postarea aceasta, au fost destule zile în care am uitat să-mi fiu prietenă. V-am zis că sunt omul extremelor. Fie am momente în care mă cocoloșesc prea mult, fie în care mă cert pentru orișice fleac. Dacă lovesc, din greșeală, pe cineva în metrou, mă simt ultimul om în următoarele minute sau… ore. Chit că m-am scuzat, chit că mi-au fost acceptate scuzele, chit că mi s-a zâmbit: Nu e nimic.
De aceea îmi doresc o prietenie constructivă. Bazată pe încredere, echilibru și, iar, conștientizare. Conștientizare a ceea ce sunt și a ceea ce pot deveni – încetul cu încetul. Este extrem de greu, însă mi-aș dori să încep să nu-mi mai minimalizez calitățile și să-mi hiperbolizez defectele – și nici viceversa.
Asta înseamnă să mă descopăr, să mă cunosc (mai bine?). Iar asta nu pot face decât într-o relație funcțională cu mine, Adelina cea de zi cu zi, Adelina care iubește, Adelina care scrie, Adelina care și greșește, Adelina care e uneori uitucă și zăpăcită, Adelina cu toate adelinele ei. Împrumut ideea de la Simona Popescu, care folosește în Exuvii varianta simone. O carte tare faină, de altfel, la care ar fi cazul să revin într-un viitor apropiat 🙂

 

La 20 de ani vreau să mă bucur cu simplitatea unui copil.
Să nu uit că, în esență, sufletul mi-e tot copil. Să iubesc ca un copil, să mă joc ca un copil, să râd ca un copil: cu poftă și cu toată inima. Să mă dau în leagăn cu aceeași bucurie de-altădată, să mușc dintr-o felie de pâine proaspătă, ca și cum ar fi prima oară, să nu-mi fie frică să întreb ce nu știu sau ce nu înțeleg, să ajut fără să aștept ceva în schimb, să privesc lumea cu o curiozitate nevinovată, adicătelea să nu mă tem să mă opresc în mijlocul unui parc și să admir doi copaci ce-mi par mie îmbrățișați.
Tare mi-e bine să știu că pot împărtăși bucuriile – care uite-așa, se dublează, că iubirea asta înseamnă: când împarți, de fapt înmulțești – cu sufletul-copil de lângă mine.

 

Photo by Antoine Beauvillain on Unsplash

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *