perspective

Nu suntem mereu de iubit

 

Nu sunt mereu de iubit. Nici măcar de înțeles. Nici măcar în starea potrivită de a comunica. Nici măcar în starea potrivită de a vorbi, de a scoate două cuvinte.
Nu sunt mereu de iubit. Uneori, ridic ziduri înalte, poate prea înalte, și stau în spatele lor. Pentru câteva ore sau zile. Nu sunt ziduri care cer timp pentru singurătate sau pentru a înfrunta tristețea. Nu. Nu sunt nici măcar ziduri care cer timp pentru mine, timp pe care să îl petrec eu cu mine însămi. Sunt ziduri pe care le ridic de cele mai multe ori fără să vreau. Sunt zidurile acelea care există fiindcă sunt om și fiindcă așa suntem noi, oamenii, câteodată. Creăm ziduri și stăm în spatele lor fără să știm de ce. Așa simțim? Așa e să fie. Oricum o să se dărâme…
Nu sunt mereu de iubit. Uneori, sunt o sumă de contradicții. Un paradox. O furtună de emoții, de contraste. Plouă și apoi apare curcubeul. Și un soare timid care e foarte posibil să înceapă să încălzească tot pământul.
Nu sunt mereu de iubit. Uneori, plâng și zâmbesc în același timp. Nu sunt tristă. Pur și simplu, așa sunt. Sau pură și simplă.
Nu sunt mereu de iubit. Și știu asta. E o stare care apare fără să vreau. Nu durează mult. Încerc să o controlez.
Chiar dacă nu sunt mereu de iubit și știu asta, e cineva care mă iubește și dărâmă zidurile, îmi îmblânzește furtunile și mă învață să alung contradicțiile.
Sunt om. Suntem oameni. Există cineva care ne iubește și atunci când nu suntem de iubit…

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *