din viața mea

Optișpe vs. nouășpe

Oficial, am făcut nouășpe ani. Chiar dacă zilele trecute nu eram atât de nerăbdătoare ca acum un an-doi-trei (ha, credeam să îmbătrânesc!), sufletele frumoase din jurul meu mi-au reamintit că e importantă și ziua mea și că entuziasmul nu trebuie să dispară, orice ar fi. Nu trebuie să mă contrazic, că doar acum vreo trei ani zisei că sufletul ăsta al meu va zburda ca un copil, indiferent de vârstă. Așa că, deși am avut toane și stări paradoxale (de fapt, imature e cuvântul potrivit, da’ încerc să mă scot) în ultima vreme (nu legate de ziua mea, ci așa, în general, că mă mai apucă și pe mine, ca pe tot omu’), am reînceput, datorită celor care mă iubesc și pe care îi iubesc de habar n-au ei cât, să zâmbesc. Și să-mi recapăt entuziasmul. Și pofta de a trăi fiecare clipă. Și puterea de a depăși orice frustrare sau stare inutilă.

De fapt, cam așa a fost vârsta de optișpe ani. Un paradox. O sumă de contradicții. Furtuni și soare. Și iar furtuni. Și iar soare. Când prea cald, când prea frig. Trebuie să recunosc că a fost una dintre vârstele la care am fost atât cea mai mulțumită, cât și cea mai nemulțumită. A fost una dintre vârstele la care am fost frustrată și, câteodată, imatură. A fost una dintre vârstele la care m-am și maturizat, din unele puncte de vedere. A fost una dintre vârstele în care am încercat să mă autoeduc mai mult decât de obicei. Și nu știu dacă mi-a ieșit sau nu. A fost una dintre vârstele la care am plâns mult. Și am râs și mai mult. Cu poftă, cu viață. A fost una dintre vârstele la care s-au produs schimbări atât în exteriorul meu, cât și în interiorul meu. Da’ în esență, sufletul a rămas același.

Vârsta de optișpe ani a fost… a fost frumoasă. Nu am știut să văd eu lucrul ăsta de fiecare dată. N-am sufletul miop, nici hipermetrop, nici altcumva – nu mă pricep la oftalmologie. Orb nu e – nici atât! Doar se face uneori – și-i păcat! Îl cert și își revine.

Vârsta de optișpe a fost alături de oameni frumoși, sinceri. De la sufletul care îmi ține în brațe sufletul în fiecare clipă (eu una cred în suflete pereche, probabil am zis asta de nenumărate ori), până la familia care a avut mereu grijă de mine. De la colegi până la prieteni, vechi și noi, care m-au făcut să zâmbesc, uneori, și printr-un cuvânt.

Acum, la cei (oficial!) nouășpe ani, vreau să nu-mi mai leg sufletul la ochi nicio clipă. Să iubesc în continuare și să am grijă de cei care au grijă de mine necondiționat. Să scriu și mai mult. Să râd cu poftă de viață. Să cresc frumos. Să fiu fericită, optimistă și luptătoare. Să fiu cât mai eu și să trăiesc.

Și să nu mai uit nicio clipă să le mulțumesc celor cărora le pasă chiar și atunci când nu-s în cea mai faină stare:

Vă mulțumesc!

 

(imagine preluată de pe https://pixabay.com)

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *