din viața mea

Povești la metrou

Stropii de ploaie se izbesc de asfalt. E genul ăla de ploaie rece de care vrei să te ferești, oricât de mult ți-ar plăcea ploaia în general. Sau ideea de ploaie. E frig și îmi trag gluga pe cap. Îmi bag mâinile tot mai mult în interiorul gecii. Pe stradă, lumini. Faruri. Stâlpi de electricitate. Oamenii fug care-ncotro. Unii – în goană spre autobuz, alții spre metrou, alții cum prind. Grăbesc și eu pasul. Plouă tot mai tare.

La metrou e puzderie de oameni. Unii cu câte un zâmbet, alții triști sau obosiți. Unii sunt extrem de obosiți. Alții însă sunt relaxați. În esență, doar ei știu ce povești poartă în suflet. Uneori, când trec pe lângă ei, îmi dau seama că fiecare are povestea sa. Ce arătăm celorlalți, în trecere, e doar o parte a poveștii noastre. Sau nici măcar atât. Atunci când trec doi oameni unul pe lângă celălalt, trec de fapt și două povești una pe lângă cealaltă.

Nu mă grăbesc. La metrou nu simt stropii reci de ploaie. Aștept să înaintez. De la distanță, îi văd. Un el și-o ea care de-abia se întâlnesc în mulțimea de oameni. Chiar și de la distanța asta, văd cum își zâmbesc unul celuilalt. Se îmbrățișează strâns și apoi se sărută, tot într-un zâmbet, de câteva ori. Un el și o ea, în puzderia de oameni care vor să ajungă mai repede pe peron, se iubesc. Fără grabă. În centrul lumii. Fără să-i încurce pe ceilalți. Zâmbesc preț de câteva secunde bune, iar zâmbetele lor par să devină unul singur. Îmi par copilăroși, deși e posibil să aibă undeva peste treizeci și ceva de ani. Și ce dacă? îmi zic.

Iubirea înseamnă să îți găsești liniștea în celălalt, oricât de grăbiți ar fi cei din jur. Și mai înseamnă și două povești care nu doar că se intersectează. Se contopesc.

(Ploaia poate să continue.)

 

sursă foto

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *