perspective

Să ne simțim în largul nostru, zic!

 

Uneori ne străduim prea mult. Ne străduim să arătăm bine, să purtăm pe chip un anumit zâmbet, să luăm o anumită atitudine, să vorbim într-un anumit fel doar ca să nu fim judecați de ceilalți, să luăm o anumită poziție atunci când mergem pe stradă, să, să, să…

Cred că avem tendința de a exagera și de a uita, de fapt, esențialul: faptul că trebuie să fim noi, să rămânem noi înșine, așa cum suntem. Atunci când ne forțăm să fim bine, să arătăm bine, să facem ceva bine, să vorbim bine, se întâmplă taman invers: simțim că ne deranjează ceva. De ce? Fiindcă, de la un anumit punct, nu ne mai simțim în largul nostru.

Am scris odată un articol despre simplitate. De asta avem nevoie: de simplitatea de a fi noi, de simplitatea de a zâmbi natural, de simplitatea propriei atitudini, de simplitatea cuvintelor pe care le spunem. Avem nevoie de simplitate în a ne arăta lumii așa cum suntem noi, fără măști și fără ocolișuri.

Am avut momente în care, recunosc, nu am fost foarte naturală. Nu am vorbit cu unii oameni în felul în care mi-aș fi dorit să vorbesc. Eram speriată să nu spun ceva greșit. Cel mai bine mă simt atunci când las cuvintele să curgă în ritmul lor. Cel mai bine mă simt când găsesc acele cuvinte simple, neîntoarse pe toate părțile într-un mod exagerat, care să exprime ceea ce vreau să spun.

Am avut momente în care m-am străduit să merg pe stradă într-un anume fel, uneori luând o atitudine prea sobră. Cel mai bine mă simt când mă las să fiu eu, când pășesc lejer și când sunt mai atentă la ceea ce se întâmplă în jurul meu decât la felul în care calc, în care îmi stă părul sau mai știu eu.

Am avut momente în care am stat minute bune în fața oglinzii și găseam mereu ceva de comentat. Cel mai bine mă simt atunci când mă aranjez în funcție de dispoziția mea. Dacă am chef să mă machiez, bine. Dacă nu, las’ că nu-i un capăt de țară.

Cel mai bine mă simt când sunt eu. Chiar dacă am părul ciufulit, chiar dacă mai fac și câte o greșeală de exprimare atunci când vorbesc cu entuziasm, chiar dacă mă mai împiedic pe stradă fiindcă sunt atentă la ceva anume, chiar dacă nu sunt pe placul tuturor (și nici nu mi-aș dori să fiu).

Îmi și place să văd oameni în largul lor. Oameni care nu se sfiesc să se arate lumii așa cum sunt. Oameni care zâmbesc și râd cu gura până la urechi. Oameni care se acceptă așa cum sunt și sunt naturali. Oameni care sunt ei înșiși, fără să le fie teamă că vor fi judecați. Oameni de la care ar trebui să învățăm cât de frumoasă e simplitatea de a fi noi înșine, cu perfecțiunile și imperfecțiunile noastre. 🙂

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *