din viața mea

Simt dorul de mare-n piept

Dorul de mare îmi bate-n piept. S-a strecurat încetul cu încetul încă de la începutul verii. La început era timid, iar acum s-a cuibărit în suflet. Începe să devină tot mai acut. Nu-mi face rău. Îmi dă speranță. E un dor din ăsta care parcă mă gâdilă și mă face și să zâmbesc din când în când.

Mi-e dor de mare. Mi-e dor să o văd așa cum e ea, albastră, nesfârșită, nesfârșit de albastră, albastră de nesfărșită. Mi-e dor să o privesc în toată simplitatea și-n toată nuditatea ei. Mi-e dor să stau pe nisip și să îmi amintesc de copilărie, de clipele alea în care eram atât de mică, încât și castelele construite în jurul meu păreau mai mari. Copiii își construiesc regate de nisip. Și sunt regi ori de câte ori vor ei să fie. Oricât vor ei să fie. Încă mă simt copil în fața mării, chiar dacă nu țin minte să fi construit castele. În esență, sufletul meu a rămas același. Același copil care zburdă desculț. Cred că marea ne dă libertatea tuturor să fim copiii de-odinioară.

Mi-e dor să simt cum razele soarelui mă mângâie. Mi-e dor și să văd luna noaptea. Să privesc cu nesaț cerul infinit și plin de stele. În depărtare, apare din când în când câte un lampion. Îmi place să cred că lampioanele chiar poartă o dorință, un vis, o amintire sau poate numele unei iubiri.

Mi-e dor să-mi simt sufletul nesfârșit și senin în fața mării albastre, nesfârșite, nesfârșit de albastre, albastră de nesfârșite.

Mare, vin în curând la tine.

 

Photo by Khachik Simonian on Unsplash

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *