perspective

Suntem poezie

Suntem poezie…
când ne trezim dimineața cu sufletele mângâiate de lumină
când pășim desculți în iarbă și ne simțim ca în cea dintâi copilărie
când așteptăm la semafor și facem din culoarea verde o poveste, iar din roșu altă poveste; poate că galbenul e legătura dintre ele
când, ciufuliți și zăpăciți, râdem cu gura până la urechi la cele mai simple lucruri
când povestim până la miezul nopții și dincolo de el cu picioarele cocoțate pe cine știe ce scaun din grădină
când sărim garduri și ne julim genunchii – măcar nu ne julim sufletele
când credem că ramurile copacilor se îmbrățișează
când privim natura însăși ca pe o poezie
când zâmbim pe stradă, voluntar sau involuntar, unui copil, unui bătrân, unui cățel sau când ne amintim ceva
când ne jucăm ca niște copii care sfidează timpul, căci în copilărie habar n-avem ce-i aia noțiunea timpului
când alergăm de bezmetici fără să ne pese că, poate, cineva se uită ciudat la noi
când credem că ploaia ne spală tristețea sau că măcar e un tovarăș de suferință
când ne strâmbăm în oglinzi crezând că nu ne observă nimeni
când nu ne sfiim să ne arătăm așa cum suntem

Noi, oamenii, suntem poezie.
Și asta nu e o poezie. Ar putea fi.

Photo by Fineas Anton on Unsplash

 

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *