perspective

Tu ești prietenul tău?

Se întâmplă uneori să n-am somn, iar în momentele alea, descopăr esența unor lucruri extrem de importante, că doar nu degeaba noaptea e timpul potrivit pentru a medita la nemurirea sufletului. Lăsând (auto)ironia la o parte, că nu despre asta-i vorba acum, vreau să mărturisesc, foarte sincer chiar, că atunci când mai stau la taifas cu mine, în acele minute de dinaintea somnului ce refuză să vină mai repede câteodată, îmi dau seama de unele chestii care fac parte din existența mea, din existența ta, din existența fiecăruia dintre noi.

Azi-noapte mi-am dat seama că eu sunt cea cu care petrec cel mai mult timp. Stau cu mine clipă de clipă, minut de minut, oră de oră, zi de zi. Stau cu mine de nouășpe ani și ceva. Și voi sta cu mine cât timp voi trăi, și când voi fi o babă ce își va rememora anii. Merg cu mine peste tot. Nu mă las nici măcar când îmi fac un cappuccino. Ce să mai, petrec tot timpul din lume în preajma mea. Eu și eul meu stăm mai ceva ca doi îndrăgostiți ce se iubesc nebunește. Ca să vezi, asta e o chestie general valabilă: noi suntem cei cu care petrecem tot timpul pe care-l avem. Și nu, eu nu sunt înnebunită să stau singură. Nu-mi place singurătatea decât în măsura în care e sănătoasă, decât în măsura în care pot să îmi fac ordine în minte și-n suflet sau să mă ocup de acele lucruri pe care le pot face doar în singurătate, așa cum e scrisul. Nu-mi place să mă simt singură, mai bine zis.

Nu-i vorba nici despre singurătate în articolul ăsta. Nici despre narcisism, să nu mă înțelegeți greșit din rândurile mai sus scrise.

În articolul ăsta vreau să vorbesc despre relația pe care ar fi bine s-o am cu mine însămi. În permanență. Uneori mi se părea aiurea să aud sau să citesc lucruri de genul ”iubește-te”. Cum adică să mă iubesc? Da’ ce, ori sunt narcisistă? Cum, frate, să mă iubesc pe mine? Iubesc oameni care fac parte din viața mea, iubesc să fac unele lucruri, dar să mă iubesc pe mine? Nu se poate așa ceva!

M-am tot gândit la iubirea asta de sine așa, când am mai stat eu cu mine. În ciuda părerilor pe care le aveam în trecut, mi-am dat seama că e foarte sănătoasă. Și necesară. În viața fiecăruia dintre noi, cred eu. Cât timp e cu măsură și nu dă-n altceva. Dacă tot iubesc alți oameni cu tot cu defectele pe care le au, de ce să nu mă iubesc și pe mine cu tot cu imperfecțiunile cu care vin la pachet? Bine, că încerc să mă autoeduc, așa cum pot, așa cum știu. Mai am de învățat.

Am avut de multe ori obiceiul să fiu foarte autoexigentă. Foarte autocritică. Foarte nemulțumită de mine. Și foarte frustrată. Ăsta-i adevărul și nu mi-e rușine să recunosc. Mai am unele dintre vechile obiceiuri, însă încerc și vreau să știu să fiu autoexigentă și perfecționistă păstrând un echilibru. Totul în viață ține de echilibru, la concluzia asta am ajuns.

Am avut proasta tendință de a mă compara cu alții și de a-mi vedea mereu minusurile, raportându-mă la plusurile lor. În momentele alea, deveneam cea mai mare neprietenă a mea, ca să mă numesc așa. Eram în stare să mă cert zile întregi pentru lucruri mărunte. Și ajungeam să mă închid în mine, să mă ascund într-un cocon din care cu greu reușeau să mă scoată ceilalți. Nu am stat multă vreme bine la capitolul încrederea în mine. Și singura răspunzătoare de chestia asta eram eu. Eu, eu și doar eu. Acum nu mă cert, sunt doar realistă.

De ce să fiu neprietena mea când pot să fiu prietena mea, dacă tot petrecem toată viața cu noi înșine? Ori de câte ori am fost neprietena mea, am adunat un bagaj maaaare de tot de frustrări, de neînțelegeri, de plânsete și de zile proaste la rând. Ori de câte ori am fost neprietena mea și m-am privit într-un mod îndepărtat de realitate, deloc obiectiv, am avut de pierdut… momente, șanse, clipe prețioase.

Apare, din nou, ideea de echilibru. Care nu-i numai o idee, fiindcă acest echilibru poate fi aplicat în viața mea. Știu asta, fiindcă am fost capabilă să fiu echilibrată de destule ori. Am fost în stare să fiu în armonie cu mine însămi, să mă autoeduc, dar să nu mă judec aspru și irațional pentru lucruri mărunte. Am fost însă și subiectivă, recunosc, și am privit unele situații prea simplist când ar fi trebuit să mă cert. Cred că au fost unele momente în care m-am iubit, iar eu, prin iubirea de sine, înțeleg starea aceea de armonie, de liniște și de echilibru în care mă aflu eu cu mine însămi. Starea aceea în care mă privesc într-un mod apropiat de realitate, în care mă accept, în care mă cert doar când am de ce. Starea aceea la care râvnesc ori de câte ori mă îndepărtez de ea, că de, mai sunt și momente din astea. Zile chiar. Dar îmi iau eul de mână și-l readuc pe drumul cel bun. Ori, dacă nu fac eu asta, sunt oameni dragi care mă trag de mânecă și mă salvează când mă rătăcesc.

Și mi-am mai dat seama că, într-adevăr, e nevoie să fiu în armonie cu mine însămi pentru a-i putea iubi și pe ceilalți și pentru a aduce soare în zilele din viața lor. Când sunt conștientă de mine, de ceea ce pot, de felul în care sunt, am o motivație mult mai puternică să exprim iubirea față de cei care, la rândul lor, mă iubesc. Când eu și eul meu avem o relație dezechilibrată și ne certăm zile întregi, nici relațiile cu cei din jurul meu nu funcționează normal.

În final, vă las o întrebare la care, poate, ar fi bine să vă răspundeți și, dacă vreți, să răspundeți și aici: tu ești prietenul tău?

 

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-i dai un share :)

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *