Fără categorie

Vreau să mă las să fiu eu

Liniștea mea interioară depinde și de starea de armonie cu mine însămi, stare de care chiar încerc să am grijă, mai ales în ultima perioadă. Asta se întâmplă și datorită faptului că am crescut, mai mult sau mai puțin.

Odată cu trecerea timpului, am început să fiu preocupată și de mine, și nu la modul egocentric. De mică am fost perfecționistă, iar ăsta, cred eu, e un lucru bun – până la un anumit punct și până când nu dă în altceva. Îmi place să mă autodepășesc, să simt că o fac cu adevărat, nu doar să mi se spună lucrul ăsta. Totuși, trebuie să recunosc că, uneori, perfecționismul meu s-a transformat într-o nemulțumire prostească, inutilă, care nu mi-a făcut deloc bine, care mai apare uneori și azi și de care încerc să scap definitiv. Am început, încetul cu încetul, să învăț că nu e rău să fiu perfecționistă, cât timp creez un echilibru între perfecționism și acceptare. Încă învăț să mă accept așa cum sunt, și cu bune, și cu rele, și să cresc, să ajung la acea armonie cu mine însămi, de care am vorbit și mai sus. Nu e un lucru ușor. Pentru mine, cel puțin, nu a fost și nu este…

Au fost și mai sunt, câteodată, momente în care o dau în bară rău de tot: momente în care mă compar, momente în care sunt nemulțumită de ceea ce fac și de cât fac și mă plâng legat de chestia asta, cu toate că sunt conștientă că mi-aș putea schimba atitudinea și aș putea face mai mult, mai bine, momente în care iau unele cuvinte prea personal și mă descurajez, deși eu chiar sunt de părere că e indicat ca oamenii să fie sinceri unii cu ceilalți și să spună atât ceea ce le place, cât și ceea ce nu le place. Au fost momente în care am zâmbit, părând că nu sunt afectată de părerea celor din jur legată de ceea ce fac (de exemplu, de diverse texte pe care le-am scris), deși, când eram mai mică, acum vreo 3-4 ani, simțeam că îmi cade cerul în cap. Acum, când îmi amintesc, îmi vine să râd…

În prezent, lucrurile s-au mai îmbunătățit și cred că-mi permit să afirm că am mai crescut. Învăț în continuare să fiu în armonie cu mine însămi, fără comparații, fără nemulțumiri și pesimism care nu-și au locul, fără a renunța. Învăț să mă descopăr și să fiu atentă și la/cu oamenii din jurul meu. Chiar zilele trecute am remarcat la cineva un lucru care nu mi-a plăcut deloc și, apoi, gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că se regăsește și la mine. Acum încerc să-mi dezvolt părțile bune și să le domolesc pe cele rele, să scap de defecte care nu îmi plac și de care pot scăpa. Da, învăț să mă accept și să fiu eu însămi, însă nu-s pe principiul nu-s perfectă, am și defecte, asta e. Sunt conștientă de imperfecțiunile pe care le am, dar nu le las așa, acolo, să fie și să-mi facă rău. Cred că, pe unele dintre ele, le pot îmblânzi. Un exemplu concret a fost și tendința exagerată de a mă compara și de a-mi dovedi mie însemi că sunt mai nu știu cum (cu minus) decât x sau z.

Am nevoie să fiu în armonie cu mine însămi. Am nevoie să cresc, să evoluez, să învăț, să descopăr, să mă descopăr, dar și să mă accept. Să-mi accept și părțile rele și, când pot, cum pot, să fac ceva cu ele. Vreau să mă las să fiu eu însămi, autodepășindu-mă, dar fără a mă compara, fără a mă descuraja, fără a fi nemulțumită.

Îmi place citatul acela care spune be yourself, but be your best self! 🙂

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-l împărtășești și altora 🙂

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.